Ioana Brașoveanu – un cojocar înnăscut
În comuna Dumești, a existat un atelier de cojocărie al Ioanei Brașoveanu, care a prins tainele acestui meșteșug de la tatăl său, dânsa fiind originară din Rafaila. Fără a avea studii despre tot ce înseamnă tainele cojocăriei, după ce s-a căsătorit și a ajuns în Dumești, a lucrat întâi de toate o bundiță așa cum văzuse de copilă. Fără mașină de cusut, totul făcut manual, etapă cu etapă, cum văzuse în atelierul tatălui, a reușit să facă o haină de sărbătoare pe care, femeia care avea să-i fie primă clientă, a purtat-o la biserică. Bundița avea să îi aducă mulți clienți mai apoi, căci a făcut-o vestită în sat și mai departe de granițele acestuia. A lucrat căciuli, cojoace, bunde, ajungând mai târziu la performanța de a tăbăci pieile chimic și chiar să lucreze cojoace vopsite cu pielea catifelată, geci din piele și căciuli cu cerc de astrahan. După pensionare, a lucrat tot mai puțin, mai mult pentru câte o cunoștință.
Târziu de tot, a reușit să cumpere o mașină de cusut (anul fabricației: 1922).
Din păcate, nimeni din familie nu a îndrăgit această meserie, deși copiii săi, când erau mici, o mai ajutau la lucru în atelier.
Ioana Brașoveanu, alături de fiica sa, Verginia Olaru, profesor pentru învățământul preșcolar în comuna Dumești
Povestea meșteșugului practicat, cojocăria, Ioana Brașoveanu ne-a relatat-o cu nostalgie și bucurie. Fiecare cuvânt trăda cât a iubit ceea ce a făcut ani de-a rândul. Înzestrată de bunul Dumnezeu cu putere de muncă, cu o minte ageră și creativă, a îmbrăcat cu creațiile sale multă suflare și spune că nu a existat vreun lucru anume care să îi fi fost mai adânc înfipt în suflet, căci pe toate le-a lucrat cu mult drag. Profesor și elev (filmare, editare: L.C., a VII-a A) am plecat cu inimile copleșite de atâta pioșenie față de un meșteșug deloc ușor pentru o femeie. Filmul poate fi vizionat aici.