Nunta
Ceremonialul nunții consacră un moment esențial al existenței, în care cei proaspăt căsătoriți trec într-o altă categorie socială și de vârstă, aceea a însurățeilor, a oamenilor maturi, cu drepturi depline în comunitate și cu obligațiile respective. Cunoașterea tinerilor se petrecea la clăci, șezători și mai ales la hora satului.
Cel de-al doilea moment esențial al ciclului familial îl reprezintă nunta. Unul dintre scopurile fundamentale ale căsătoriei este acela de „a avea urmași legitimi, care să păstreze numele de familie, ca sângele și seminția să nu se stingă niciodată, apoi ca să aibă cine moșteni averea părintească, ca aceasta să nu treacă în mâini străine, mai departe să aibă cine a se îngriji de dânșii și a-i sprijini la bătrânețe, iar după moarte să aibă cine a-i jeli și înmormânta creștinește, a-i pomeni și a le da de pomană și a se ruga pentru iertarea păcatelor sale”[1].
[1] S.Fl. Marian, Nunta la români. Studiu istorico-etnografic comparativ, Ediție critică de Teofil Teaha, Ioan Șerb, Ioan Ilișiu. Text stabilit de Teofil Teaha, București, Editura Grai și Suflet – Cultura Națională, 1995, p. 15.
Vârsta de măritiș era la 15-20 de ani, iar la băieți de 18-30 de ani, însă după ieșirea la joc sau la horă, fapt ce presupunea schimbarea statutului social, de la copii la fete mari, feciori sau flăcăi. Depășirea acestei vârste presupune un alt statut, acela de fete bătrâne sau stătute și feciori bătrâni sau flăcăi tomnatici, holtei și burlaci. Acum, mai cu seamă fetele, apelau la farmece și vrăji prin care se curățau de ura și „făcătura” de care erau cuprinse, pentru a fi plăcute și iubite de feciori. Dorința de măritiș le determina pe fete „să facă de ursită” pentru a-și afla ursitul, flăcăul cu care aveau să se mărite. De obicei, în noaptea de Sfântul Andrei, mergeau la fântână cu oglinda și se rugau să le vină pețitorii. Practici magice identice erau săvârșite la Crăciun, Anul Nou și Bobotează, folosind busuioc, mătase roșie, salbe și inel de măritiș, mergând la pârâu, pentru ca în vis fata să-și afle ursitul.
Alături de miri, personajele de vază ale nunții sunt nunii mari, cei care-i cunună pe miri, ținându-le lumânările în biserică, care se mai numesc nași sau nănași, și cumetri de către socri.
Apoi, alți actanți ai nunții sunt vorniceii sau vătăjeii, aleși dintre flăcăi să meargă prin sat să cheme lumea la nuntă.
În schimb, colăcerul sau vatavul este un bărbat însurat, care știe a vorbi frumos, cu rolul de a rosti toate orațiile sau urările. Nelipsite de la nuntă sunt și druștele, fete tinere, frumos îmbrăcate, alese ca și vorniceii dintre rude și prieteni, care ajută la cusut năfrămile legate de bețele vorniceilor chemători la nuntă, însoțesc și ajută pe miri (S.Fl. Marian, Nunta la români, p. 223).
Conocarul sau vornicul, cum este cunoscut în Dumești – Vaslui, rostește iertăciunea (orație despre facerea lumii), prin care mirii cer iertare părinților. Tinerii trebuie să sărute mâinile părinților, dând mâna sub formă de cruce.
Vornicul ține pe creștetul miresei o tavă cu șervet țesut pe care sunt patru bucăți de cozonac, de fapt un cozonac rotund tăiat în sferturi. Mireasa ia câte o bucată, face cruce cu ea și apoi aruncă bucată cu bucată în spate, înspre punctele cardinale. Bucățile de cozonac sunt prinse de fete și flăcăi, aceștia mănâncă din ele, crezându-se că acei care vor mânca din cozonacul miresei urmează la căsătorit.
Vornicul, pe lângă cozonac, mai are așezat pe masă o tavă cu patru pahare și un vas cu grâu în care sunt ascunse inelele mirilor.
După masa mare, duminică noaptea spre luni, prin deshobotirea miresei ajutată de nună, se petrecea schimbarea statutului acesteia prin învelirea capului cu o broboadă (tulpan, batic, casâncă).
Deshobotirea miresei (9 octombrie 1989)
La un an după căsătorie, tinerii însurăței merg la nănași cu o pereche de colaci, în semn de recunoștință, obicei petrecut a doua zi de Crăciun, a doua zi de Bobotează sau în Lunea Paștilor.
Despre nunta tradițională
Vizionează interviul cu un vornic al satului.
Testează-ți cunoștințele despre nunta tradițională, accesând link-ul.
