Obiceiurile ciclului familial
Preocupările agrare ale comunităților rurale predispun la urmarea ritmului vegetal în cele două cicluri de sărbători din viața țăranului. Ciclul familial se întrepătrunde cu cel calendaristic, viața urmându-și cursul între cele două momente limită, nașterea și moartea, călăuzite prin ritualurile cuvenite. Ciclul vegetal își urmează nestingherit cursul, după cum viața omului trece ciclic prin pragurile marcate ritualic: naștere, nuntă și moarte.
În orizontul lumii agrare, Facerea Lumii capătă înțelesuri aparte pentru țăranul aflat în Centrul ei, căci „descoperirea sau proiecția unui punct fix – Centrul – echivalează cu Facerea Lumii”[1]. Dincolo de casa și hotarul satului schimbarea reperelor cunoscute diluează ordinea naturală, într-un ritm al cercurilor concentrice al căror axis mundi îl reprezintă vatra casei, căci cuptorul, lăcașul focului, avea rolul unui altar, canal de comunicare între lumi[2]. Nu întâmplător, copilul era născut pe vatră sau pe cuptor ori lângă pat, însă de cele mai multe ori pe pământ, ca „să aibă legături cu muma roditoare”[3]. Și în alte spații mai îndepărtate, cam peste tot în lume, din Australia, Africa și China până în America de Sud, se practica nașterea pe pământ, sensul religios al acestui obicei fiind cel al unui „act exemplar împlinit de Pământ”, căci „mama umană nu face decât să imite și să repete acest act primordial al apariției Vieții în pântecele Pământului”[4]. În mitologia populară românească, la începuturi pământul a fost creat de Dumnezeu din firele de nisip aduse de Diavol sub unghii de pe fundul mării, din care a fost făcută o „turtiță” de mărimea unui pat pe care au dormit Fârtate și Nefârtate, adică Dumnezeu și Diavolul, în mijlocul apelor, iar locul acestui dintâi pat a fost Buricul Pământului pe care se află Ierusalimul[5]. Altfel spus, la începuturi pământul era doar cât „un ostrov mărunt, [care] ieșea deasupra apelor, mare cât un pat, pe care se puteau culca cei doi frați, Dumnezeu și Dracul”[6]. Cum Dracul a prins ură pe fratele său, a vrut să-l înece rostogolindu-l în apă, însă pământul a tot crescut, pe măsură ce-l rostogolea Dumnezeu, ajungând mare cum e astăzi.
[1] Mircea Eliade, Sacrul și profanul, Traducere de Brîndușa Prelipceanu, București, Editura Humanitas, 1995, p. 22.
[2] Despre simbolistica vetrei (sau a cuptorului) și a pragului, v. Adina Hulubaș, Obiceiuri de naștere în Moldova. Tipologie și corpus de texte, Iași, Editura Universității “Alexandru Ioan Cuza”, 2012,p. 72-92.
[3] Sărbători și obiceiuri. Răspunsuri la chestionarele Atlasului Etnografic Român, vol. IV, Moldova, București, Editura Enciclopedică, 2004, p. 3.
[4] Mircea Eliade, op. cit., p. 124.
[5] Elena Niculiță-Voronca, Datinile și credințele poporului român, adunate și așezate în ordine mitologică, vol. I, București, Editura Saeculum I.O., 1998, p.18-19; Ion-Aureliu Candrea, Iarba fiarelor. Studii de folclor. Din datinile și credințele poporului român, București, 2001, pp. 38-43.
[6] Tudor Pamfile, Mitologia poporului român, Ediție îngrijită și prefațată de I. Oprișan, București, Editura Vestala, 2006, p. 20-21.