Înmormântarea

Înmormântarea. Praznicul sau ospățul funerar

Înmormântarea, ultima dintre sărbătorile ciclului familial, este strâns legată de moarte, care a fost, mai ales, în basmele populare ironizată, batjocorită, basme care „tind a o ridiculiza și a o reduce la neputință”^[1].

  În Glasul morții, un om ajuns bogat mai avea o dorință și anume să nu moară. După îndelungi căutări, află țara unde oamenii nu știau ce înseamnă „a muri”. S-a stabilit acolo, cu toată familia, dar într-o zi se auzi strigat și „omul dete într-o prăpastie de unde nu mai ieși; astfel încât fără voia lui se duse și el ca toți după acela ce-i chema (…) și de atunci oamenii începură să moară și pe la dânșii ca în toată lumea”^[2].

În alte basme, Moartea pentru a spune când vine după un anume om cere să-i fie nașă și nu-i divulgă momentul când va veni să-l ia, ci doar îi spune celui ajuns să-i fie fin că-i va da semne: „Amu el tăt o așteptat. O fost dă cinzeci, di șaizăci, o-mbătrânit… apoi o prins a-l durea un chicior, apăi o prins a-l durea capu…, apăi l-o durut spatele tare rău… Apoi, odat-o vinit nănașa”^[3]. Viața omului este un ghem ținut de Moarte-n casa ei și după ce acesta se desface, ea și vine pentru a-l lua pe cel căruia i s-a desfăcut tot ghemul ca-n basmul Moartea pâcâlitî:

„ – Fieștecare om ari ghemu lui. Sî disfaci, sî disfaci, sî disfaci, și când văd cî de-acu s-o disfăcut tot ghemu, îl ieu”^[4].

Semne prevestitoare de moarte ale rudelor își amintesc și locuitori din Dumești. Bătrânii spun că unii oameni, chiar dacă nu se știau grav bolnavi, dădeau unele semne prevestitoare de moarte, adică aveau unele vedenii, convinși fiind că acele lucruri sunt aievea. O femeie^[5] a povestit că tatăl ei într-o noapte a văzut lumină în casa mare, el stând după obiceiul satului în bucătăria folosită vara. A căutat cheile casei, nu le-a găsit unde le era locul obișnuit, dar totuși s-a dus în casă și erau niște tineri îmbrăcați în alb, cu fața tot albă. Aceștia țineau în mâini niște felinare mici, aprinse. El a intrat și i-a întrebat cine sunt și ce vor, dar ei nu vorbeau nimic. Atunci, el s-a așezat pe pat și se tot uita la acei tineri pentru a vedea ce vor face, dar a adormit. Dimineață, s-a trezit în bucătărie și ușa casei era încuiată și cheile erau la locul lor. Bătrânul i-a povestit fetei sale întâmplarea, iar aceasta i-a spus că a fost doar un vis, tatăl femeii supărându-se, deoarece considera că întâmplarea s-a petrecut întocmai. În altă zi, i-a povestit fetei sale că își făcea mâncare și că ar fi zărit trecând pe la fereastră pe unul dintre tinerii care fuseseră în casă în noaptea cu pricina. Fiica omului i-a povestit unei mătuși a ei mult mai în vârstă ca ea și aceasta i-a spus: „ – Ei, să știi tu că moșuʹ Toader va muri nu peste mult timp”. Tatăl femeii, Toader Știrbu, a murit la două luni după momentul când cele două femei, nepoată și mătușă, au vorbit despre vedeniile acestuia. O altă femeie^[6] povestește că mama sa căzută la pat de vreo 7 ani, în vinerea dinaintea duminicii când a decedat vorbea cu doi oameni de care spunea că sunt la poartă și că sunt îmbrăcați în negru, apoi de la o vreme zicea că vede patru copii îmbrăcați ca de mers la grădiniță care se joacă cu niște străchinuțe, iar mai apoi spunea că vrea din coliva pe care o avea în mâini o femeie, colivă ornată jumătate cu bomboane verzi și cealaltă jumătate ornată cu bomboane albastre. Femeia își amintește că mama ei avea fața foarte senină, veselă chiar și că sâmbătă deja părea schimbată, cu o față tristă și o voce tare stinsă și mâhnită. Duminică, când încă nu se luminase de ziuă, pe la trei, mama femeii a murit.

În ritualul înmormântării regăsim ciclul celor 40 de zile, de la naștere și nuntă. În centrul acestuia se află ospățul funerar, cunoscut  sub denumirea de praznic, iar „la baza tuturor praznicelor, a pomenilor în general, stă concepția că şi în lumea de dincolo defunctul îşi va continua existența şi ca urmare el va avea nevoie de toate cele ce i-au fost trebuitoare pe pământ. Praznicele mediază astfel transcendentalizarea tuturor bunurilor oferite de familie spre beneficiul celui dispărut”^[8]. Moartea omului este socotită „centrul de la care se rotunjesc, temporal şi spațial, cercuri din ce în ce mai largi, până când se cucerește cumpăna dreaptă între cele două lumi şi apele tulburate de accidentul funebru se întind liniștite şi calme”. Astfel, „praznicele mortuare marchează fiecare cerc existențial al sufletului până la 40 de zile, într-un ritm care se destinde din ce în ce mai mult, ajungând la sorocul celor șapte ani”^[9], după care mortul era integrat în rândul moșilor şi al strămoșilor. Regula ciclului praznical este dată de periodicitatea: trei, nouă, 20, 40 de zile, trei, șase, nouă, 12 luni, apoi în fiecare an până la șapte ani^[10]. Alături de colac, coliva din grâu constituie elementul central al fiecărui parastas, grâul simbolizând moartea și reînvierea.

Printre lucrurile esențiale în ritualul funerar se află toiagul de ceară, un „alter ego al mortului și în același timp drumul acestuia spre lumea de dincolo”^[11], simbolizat sub forma de spirală a lumânării care-l întruchipează, ornament regăsit și pe ouăle încondeiate, în motivul „calea rătăcită” sau „cărarea fără sfârșit”. Inițial, trebuia să ardă 40 de zile, ulterior doar nouă zile și trei zile. În cele trei zile cât mortul stătea în casă, se practica priveghiul, cu jocuri specifice, unele de natură violentă, precum Chipărușul, Leuca, Țușca, Bâza sau Paiul aprins. În satul Dumeștii Vechi din județul Vaslui, oamenii mai în vârstă își amintesc cu plăcere de jocurile de la priveghi. Astfel, o femeie mai curajoasă se deghiza în moartea cu coasă, își lua o coasă, se îmbrăca într-o haină lungă, neagră și-și punea ceva negru pe cap și îi speria pe cei care veneau la priveghi^[12]. Unele au trecut în repertoriul copiilor, precum Baba oarba și Rădăcina sau Scosul cioatelor. Alături de bocete, existau cântecele funebre precum Zorile, Cântecul Zorilor sau Strigarea Zorilor, cântată, desigur, în zorii zilei pe melodie duioasă, fiind strigat cel răposat^[13]. Eleva Ștefania Graur a cules și ea date depre jocurile la priveghi din satul său natal, Valea Mare, comuna Dumești. Bunicul său își amintește că jocul său preferat, deși îi speria foarte tare pe cei care sărutau icoana de pe pieptul mortului, consta în legarea cu o sfoară a mâinii decedatului. Cineva trăgea de sfoară când cel venit la priveghi se apleca să sărute icoana, mâna decedatului se mișca, iar sperietura era foarte mare, crezându-se că mortul a înviat^[14].

Ieșirea mortului pe ușa casei era marcată de spargerea unei moșoaice de lut pe prag, ca semn al plecării definitive a morții. În unele locuri, se practica și masa sau pomana „de țărână”, pentru asigurarea hranei sufletului răposatului, sau se presăra făină pe locul unde s-a produs decesul, pentru pasărea-suflet care venea să mănânce și însoțită chiar de sufletele morților.

Paosul sau apaosul (sticlă de vin, colac și lumânare) și coliva sunt nelipsite din acest ritual. Pe drum, au loc 12 opriri pentru citirea evangheliei, simbolizarea celor 12 vămi (poduri sau punți) peste care trece sufletul, motiv pentru care atunci se dau de pomană „poduri” sau „punți” (pânză, prosop, scoarță, lăicer etc.) pentru răsplata pe lumea cealaltă, la răspântii și cotituri de drum, fântâni (unde se dau căni cu apă). Se dădeau de pomană, la ieșirea din casă, oi și vite, cu colaci și lumânări în coarne, precum și multe ale lucruri (lăicere, plapume etc.)

Apoi, convoiul funerar se îndrepta spre cimitir, bătrânii fiind duși cu sania (iarna și vara) sau cu carul cu boi, iar tinerii, cu năsălia dusă pe umeri de patru bărbați.

Mort dus cu carul tras de două perechi de boi, anii ’80 (Dumești, județul Vaslui)

La coborârea în mormânt, se dau de pomană peste groapă păsări, de obicei o găină neagră și un cucoș. Păsările și animalele psihopompe înlesnesc călătoria sufletului în lumea cealaltă.

În literatura română există pagini care zugrăvesc cu măiestrie, sensibilizând cititorul indiferent de trecerea timpului, credința bătrânilor privind cele trebuitoare trecerii sufletului în lumea fără de întoarcere. „Acum îmi dau samă care erau sentimentul și ideea bătrânei (…) spaima că fata s-a prăpădit nu numai pentru lumea aceasta, dar și pentru cea viitoare (…). S-a înfățișat ca să grijească ea singură de trecerea acelui biet suflet dincolo (…). La târg nefiind bocitoare, a bocit-o ea singură. Lacrimile ei se uscau în clipă, când trebuia să se desfășure un pod. Trecea răpejor în toate părțile ca să îndeplinească rânduielile. Și i s-a luminat fața când s-a vărsat peste țărâna ce se întorcea în țărână vinul altei vieți și când a prezentat preotului găina neagră peste groapă, încredințând adică milosârdiei divine un duh nemuritor”^[15].

Revenind la cele enunțate mai sus, semnificația unui alter ego al mortului îl avea și bradul, utilizat de obicei la înmormântarea tinerilor necăsătoriți, dus în convoiul funerar, în unele locuri, cu vârful în jos. După înmormântare, bradul se înfige lângă cruce. Un înlocuitor al bradului funerar îl reprezenta steagul împodobit cu prosop alb sau sulița.

Trecerea  în Lumea de dincolo a cuiva nenuntit, fată sau băiat, presupune ca „practicile și credințele cosmologice asociate morții ˂˂nevârstnice˃˃”[16] să fie respectate cu sfințenie, căci „a muri necăsătorit reprezintă o moarte periculoasă, deoarece nu s-a realizat aspectul cel mai important al vieții. În consecință, are loc o cununie simbolică a mortului”[17], ceremonial cu „menirea de a îmblânzi sufletul mortului”[18]. Există credința că mortului aflat la vârsta căsătoriei „dacă nu [i] se realizează o nuntă simbolică în timpul funeraliilor, ˂˂persoana˃˃ se va întoarce în căutarea unei perechi pentru a-și împlini destinul social”[19].

Interesantă este compararea celor două evenimente din viața omului: nunta și moartea de către Gail Kilgman, în studiul său, „în fiecare rit există secvențe paralele”:

Nuntă	Funeralii
îmbrăcarea miresei	îmbrăcarea cadavrului
iertarea cerută de la familie	iertarea cerută de la cei vii
procesiunea la biserică	procesiunea la capela cimitirului
oferta de daruri: pominoc	ofrandele: pomenile
mese rituale de celebrare	mese rituale comemorative
toastul ritual pentru mire și mireasă	toastare rituală pentru  sufletul mortului[20].

Desfășurarea nunții mortului respectă secvențele oricăror funeralii, cu deosebirea că „mortul care e pe cale de a fi căsătorit în moarte este îmbrăcat în ținuta de nuntă (…) Domnișoara de onoare este și ea îmbrăcată potrivit rolului. Însă ceilalți participanți care sărbătoresc această nuntă sunt îmbrăcați de doliu; ei poartă haine negre. Deși stegarul poartă un steag, ca simbol al nunții, acesta este alcătuit din baticuri negre de văduvă, simboluri ale morții, în locul eșarfelor viu colorate ale fetelor nemăritate”[21]. Morții nenuntiți erau conduși pe ultimul drum cu muzică, pe lângă cântecele de jale lăutarii interpretau și hore sau sârbe, pentru „nunta mortului”. La moartea[22] fiului lui Dumitru Butnaru din Dumești s-a practicat nunta mortului, mireasă fiind îmbrăcată o fată din vecini, fiica lui Costică Ursache. Mireasa era îmbrăcată în haine negre, dar cu voal pe cap și cu o floare în piept, ca de nuntă, dar fundița prinsă de floare era tot neagră. Aceasta a stat permanent lângă sicriu până la terminarea slujbei de înmormântare. Informatorul, Aurica Steclaru, îți mai amintește că era jale mare la casa mortului, că răsunau cântece de fanfară ca la mort, dar că fanfara a cântat și „horă de mână”, chiar și un tangou după ce mortul, însoțit de mireasa lui, a fost scos din casă.

Ar mai fi de subliniat că, în cazul morții unui copil, există credința că acesta va merge „direct în Rai, ei nefiind intrați în stadiul păcatului. Nunți-în-moarte se țin de obicei pentru cei de vârsta căsătoriei, pentru cei capabili de păcat”[23].

După înmormântare, mai ales în cele de 40 de zile, când sufletul părăsea definitiv lumea aceasta, apoi dezgropăciunea la șapte ani, trebuiau îndeplinite cu rigurozitate riturile de integrare a celui răposat, cu scopul de a se evita „apariția sufletului rătăcitor și nociv pentru comunitatea celor vii”^[24], din motive lesne de înțeles cultul morților supraviețuind cel mai bine între obiceiurile ciclului familial. Însă elementul cel mai important al praznicului de 40 de zile (numit panaghia), îl reprezintă pomul pomenilor, din măr sau prun, încărcat cu colaci, fructe, dulciuri, scară din aluat, haine, iar sub pom se așază masa și patul. Mai mulți pomi miniaturali, din crenguțe împodobite cu mere, dulciuri și păsări, sunt întâlniți la toate praznicele. De fapt, o ipostază a arborelui vieții, căci „folosirea pomului constituie, pentru mentalitatea arhaică, o garanție a prelungirii vieții omenești pe plan mitic, a transubstanțierii energiei prin intermediul dublului vegetal”^[25].

La Dumești, bradul mai păstrează doar conotația funerară, plantarea unui asemenea pom în curtea casei fiind considerată de rău augur[26]. Credința aceasta se află în strânsă legătură cu pomul pomenilor încropit dintr-o creangă de copac și așezat la mormânt, la dezgropămintea de șapte ani, în care erau agățate hainele ce aveau să fie date de pomană pentru sufletul celui răposat[27].

---

[1] Lazăr Șăineanu, Basmele române, București, Editura Minerva, 1978, p. 571.

[2] Basmele românilor, vol. VIII (Petre Ispirescu), București, Editura Curtea Veche Publishing, 2010, p. 102.

[3] I. Oprișan, Basme fantastice românești, IV, tomul 2, Basme superstițios-religioase (2), Ediția a II-a, revăzută, substanțial augmentată, București, Editura Vestala, 2009, p. 130.

[4] Ibidem, p. 138.

[5] Verginia Olaru, informator menționat mai sus; date culese de la Jenița Olaru, 85 de ani, care povestește semnele prevestitoare de moarte ale tatălui, Toader Știrbu.

[6] Informator:  Aurica Livadaru, 71 de ani, sat Valea Mare, comuna Dumești, județul Vaslui. Date culese la 30 iunie 2016.

[7] S.Fl. Marian, Înmormântarea la români. Studiu etnografic, Ediție critică de Teofil Teaha, Ioan Șerb, Ioan Ilișiu. Text stabilit de Teofil Teaha, București, Editura Grai și Suflet – Cultura Națională, 1995,  p. 39.

[8] Ion H. Ciubotaru, Marea trecere. Repere etnologice în ceremonialul funebru din Moldova, Bucureşti, Editura „Grai şi Suflet – Cultura Naţională”, 1999, p. 174.

[9] Ibidem, p. 162.

[10] S. Fl. Marian, Înmormântarea la români, p. 238-239; Elena Niculiţă-Voronca, op. cit., p. 280-281.

[11] Ion H. Ciubotaru, op. cit., p. 63.

[12] Informator: Ignăchiuc Lucica, 73 de ani, sat Dumeștii Vechi, comuna Dumești, județul Vaslui. Culegător: Florina – Cătălina Zamfir, 13 ani, elevă în clasa a VII-a A a Școlii Gimnaziale „Mareșal Constatin Prezan”, la 20. 06. 2016.

[13] S.Fl. Marian, Înmormântarea la români, p. 149-153.

[14] Informator: Graur Gheorghe, 65 de ani, sat Valea Mare, comuna Dumești, județul Vaslui. Culegător: Graur Ștefania, 13 ani, elevă în clasa a VII-a A a Școlii Gimnaziale „Mareșal Constatin Prezan”, date culese la 19. 06. 2016.

[15] Mihail Sadoveanu, Cele mai vechi amintiri. Anii de ucenicie (Amintiri, I), Antologie și prefață de Ion Bălu, București, Editura Minerva, 1970, p. 177.

[16] Gail Kilgman, Nunta mortului. Ritual, poetică și cultură populară în Transilvania, Ediția a II-a, Traducere de Mircea Boari, Runa Petringenaru, Georgiana Farnoaga, West Paul Barbu, Iași, Editura Polirom, 2005, p. 163.

[17] H. Stahl apud Gail Kilgman, op. cit., p. 163.

[18] Gail Kilgman, op. cit., p. 163.

[19] Ibidem, p. 164.

[20] Ibidem, p. 165.

[21] Ibidem, p. 166-167.

[22] Informator: Aurica Steclaru, născută la 19 decembrie 1943, 4 clase (Dumești, județul Vaslui). Nu-și mai amintește anul înmormântării și nici prenumele mortului. Își amintește bine însă că a fost o înmormântare la care a participat foarte multă lume, mai multă decât de obicei, probabil, din cauza tragismului morții care i-a sensibilizat pe săteni: soldat în aviație, cel abia decedat, venea într-o permisie și într-o gară a fost omorât de tren după ce reușise să salveze un copil ce fusese scăpat de sub supravegherea părinților săi. Nu doar că i-a fost făcută nunta mortului, dar au fost prezenți și soldați care în cimitir au tras mai multe salve de pușcă.

[23] Gail Kilgman, op. cit., p. 175-176.

[24] Ion H. Ciubotaru, op. cit., p. 136.

[25] Ibidem, p. 171.

[26] Maria Gavril, sat Dumești, comuna Dumești, județul Vaslui – fotografiile din 1984 provin de la înmormântarea mamei sale, Virginia Ciobanu. Date culese la 1 iulie 2016.

[27] Informator: Graur Gheorghe, sat Valea Mare, comuna Dumești, menționat mai sus.